Să lucrezi ca recruiter IT nu este așa de ușor cum se crede

Zilnic văd pe Linkedin comentarii mai mult sau mai puțin măgulitoare despre cum se fac angajările în IT pe la noi și despre cei ce lucrează ca recruiter. Acum nu spun că toate-s adevărate sau toate-s false, adevărul e undeva la mijloc, că de obicei evit să generalizez. Și știți că nu m-am ferit niciodată să vorbesc deschis despre problemele din recrutare.

Într-adevăr, ca și în project management, există o groază de neaveniți în meseria de recruiter. Prin firmele mai mici jobul ăsta este făcut de cine apucă – secretara, recepționera, ba chiar contabila uneori. Cele mari iau adesea absolvenți cu zero experiență și după un training sumar îi aruncă în gura lupului și îi pun să caute candidați, pentru că “veteranii” sunt plictisiți de asta.

Există două tipuri de recrutare: cea activă, unde te duci, cauți candidații, vorbești cu ei vezi dacă-s interesați și cea pasivă, unde postezi anunțuri și aștepți să apară doritori. Ca la pescuit. Sau le poți combina, pui anunțuri, dar îi și cauți.

Problema este recrutarea activă, unde începi să te simți după o vreme ca un Martor al lui Iehova bătând pe la uși virtuale. Mai ales în perioada asta când toată lumea recrutează, că vor să facă și ce nu au apucat anul trecut, e nebunie. Adesea posibilii candidați – sătui de atâtea propuneri venite de pete tot – se simt agasați și răspund destul de nepoliticos. Sau stabilesc întâlniri la care nu apar. Sau te sună ei mâine, dar dispar în ceață. Sau nu mai vin la al doilea interviu.

Toate astea-s timp pierdut pentru recruiteri, iar dacă sunt freelanceri și au “success fee” sau mai pe românește, plata la angajare, sunt și bani pierduți.

Și totul s-ar putea rezolva cu un un simplu „nu, nu sunt interesat”. Dar unii au impresia că așa se răzbună cumva fie pe firma respectivă, fie pe omul respectiv, deși acela-și face treaba doar. Când nu am timp spun frumos sunt ocupat, vorbim pe viitor, dau add recruiterului în rețea și aia este. Nu ne pierdem vremea niciunul.

Ah, în rarele cazuri când au insistat, am dat block. Mai ales la băieții cu firmele din India/Pakistan, deghizate în Anglia unde, vă spun eu din experiență, nu o să ajungeți niciodată la un interviu cu firma angajatoare. Am încercat eu de două ori din curiozitate și nimic. Și îți pierzi timpul și la un interviu cu șeful recruiterului inițial, care întreabă numai tâmpenii pentru că nu a citit CV-ul. Să nu mai menționăm ce engleză vorbește.

Dar revenind la recruiterul nostru mioritic, după atâția ani de lucrat cu mulți din toată lumea, nu pot spune că e mai bun sau mai rău că alții. Știu că o să fie o surpriză pentru mulți, dar prostia nu s-a născut în Carpați, e distribuită egal pe suprafața planetei. Ca și talentul de altfel. Și bancul ăla cu „o țară că afară” începe să pălească pe la colțuri când lucrezi destul afară. Nu că nu avem multe de schimbat aici, dar nici paradisul nu începe la granițe.

La noi nebunia a început în criza din 2008-2011 când au concediat masiv recruiteri și au angajat pe cine au nimerit, ieftin, după. Pentru că vreo doi ani nu s-au prea făcut recrutări și nu au avut nevoie. Când au reînceput deja se formase un obicei să iei pe cine nimerești, și Dumnezeu cu mila dacă se pricepe sau nu.

Și nici generalizările cu „toți sunt praf” nu duc nicăieri. E drept că din experiență mea, procentajul de oameni care habar nu au ce fac în domeniul asta, deși lucrează acolo, e undeva pe la 60%. Dar mai sunt destui care nu merită puși în aceeași oală, nu?

sursa: lasubiect.ro