Standard
Mirela Oprea Mirela Oprea

Cât de gravă este criza forței de muncă și cum se poate rezolva

Ne confruntăm cu o criză a forţei de muncă fără precedent în România. Unul dintre motive este reprezentat de plecarea masivă a românilor în străinătate. Un alt doilea motiv este dat de declinul demografic tot mai accentuat, care caracterizează nu doar România, ci întreaga regiune a Europei de Est. În timp ce până în 2050 populaţia lumii va creşte cu încă două miliarde de persoane, populaţia ţărilor din colţul de lume în care ne aflăm şi noi se va reduce drastic: cu 23% în Bulgaria, cu 18% în Ucraina, cu 15% în Serbia, Polonia şi Ungaria şi cu 17% în România. Al treilea motiv este dat de degradarea tot mai accentuată a sistemului de educaţie şi excluziunea şcolară a unui număr tot mai mare de copii, mai ales cei care provin din medii dezavantajate.

În mod paradoxal, în România există sute de mii de tineri care nu sunt angajabili pentru că excluziunea şcolară i-a lăsat analfabeţi, lipsiţi de minime cunoştinţe şi abilităţi de care are nevoie un angajator modern şi chiar de orientare spre muncă şi productivitate. Mai rău, cu fiecare an, fenomenul excluziunii şcolare se accentuează tot mai mult, ceea ce va perpetua această stare de fapt, prin care, pe de o parte avem o mare criză a forţei de muncă, iar pe de altă parte avem în România un număr de oameni neangajabili, complet neadaptaţi la cerinţele actuale.

Senzaţia mea este că de-acum criza este generalizată. Lipsesc oameni în toate domeniile: de la IT până la oameni care să facă curăţenie. De la profesori, până la ingineri. Nu mai găseşti instalatori, electricieni, horticultori, baby-sitter, brutari, nu mai găseşti nimic.

Consecinţele sunt uşor de intuit pentru mulţi dintre noi: multe afaceri se vor închide, inclusiv cele ale investitorilor străini, în timp ce altele nu vor putea fi deschise, pentru că nu sunt oameni care să le deservească. O consecinţă care cred că ne va lua prin „surprindere”, aşa cum iarna ne ia mereu prin surprindere în domeniul transporturilor, este legată de tipul de societate care vom deveni. Astfel, pentru a evita dezastrul, tot mai multe companii solicită importul de muncitori străini, preferaţi fiind cei din Asia, care au o etică a muncii orientată spre sacrificiu de sine şi obedienţă.

Atunci când au început să importe muncitori, ţărilor vestice (Germania, Italia, etc.) le-a plăcut să creadă că acei muncitori vor veni, îşi vor face treaba, iar apoi vor pleca înapoi în ţările lor. Acest lucru nu s-a întâmplat. Ba mai mult, acei muncitori au dorit să îşi aducă familiile şi mă refer nu doar la copii, dar şi la părinţi în unele cazuri. Asta a transformat acele ţări în societăţi multi-culturale, cu toate bucuriile şi provocările generate atunci când mai multe culturi locuiesc pe acelaşi teritoriu. Românilor le place să creadă că sunt ospitalieri şi primitori, dar realitatea este că românii pot să fie şi xenofobi, rasişti şi plini de prejudecăţi faţă de străini. Am prieteni din Africa şi din Asia care îşi aud apelative gen „maimuţă” sau „cioară” atunci când trec pe stradă. Cât de pregătiţi suntem noi să devenim o societate multi-culturală, pe măsură ce muncitorii străini vor deveni tot mai numeroşi şi tot mai vizibili? Care sunt politicile publice la care ne gândim pentru ca asta să nu ne ia “prin surprindere”?

De multe ori privim motivaţia angajaţilor din perspectiva îngustă a dimensiunii financiare. Banii! Câţi sunt ei şi cum vin? Dar asta e o supra-simplificarea care poate genera greşeli şi neînţelegeri în colaborarea cu angajatul. Desigur, plata trebuie să fie corectă. Dar motivaţia umană este un fenomen complex, ce nu se rezumă la bani. E bine cunoscută piramida lui Maslow, care vorbeşte de un spectru larg de nevoi ce se cer a fi îndeplinite. O altă teorie – cea a auto-determinarii – ne învaţă că oamenii au trei nevoi psihologice de bază: autonomia, relaţionarea şi competenţa. La fel ca în viaţa personală şi la serviciu avem nevoie să putem să ne realizăm aceste nevoi. De exemplu, daca suntem pasionaţi de ceea ce facem atunci ne dorim să avem o anumită autonomie în realizarea sarcinilor. Dar de multe ori procedurile prea greoaie, birocraţia stufoasă sau un manager care intervine prea mult, ne frustrează această nevoie, iar angajatul ajunge să îşi piardă motivaţia.

În mod similar, relaţiile defectuoase de la serviciu pot să ne sufoce dorinţa de a mai fi acolo. Un mediu de lucru unde sunt încurajate comportamente de socializare negativă precum bârfa, formarea de bisericuţe, vânarea greşelilor, în care se tolerează comportamentele toxice ale unor angajaţi care poate au un statut special (ex. relaţie de rudenie sau prietenie cu antreprenorul sau managerul).

În fine, competenţa: există oameni care nu sunt suficient de competenţi sau care sunt prea competenţi pentru rolul lor, supervizaţi de persoane pe care nu le percep ca fiind competente. Într-un context ca al nostru, de criză de personal, oamenii vor părăsi locul de muncă pentru lucruri care altădată ar fi părut iraţionale. Cunosc oameni care au renunţat la un job bine plătit, în favoarea unui loc de muncă unde aveau mai multă flexibilitate în ceea ce priveşte orarul, sau pentru că nu mai suportau un şef arogant, sau pentru că simţeau că nimănui nu îi pasă de ei ca persoane.

Ce ar trebui să facă o afacere pentru a păstra echilibrul între profitabilitate și sustenabilitate?

Gândurile mele merg în două direcţii. În primul rând: respect pentru oameni. Angajatorilor le place să creadă că oamenii sunt maşinuţele lor personale de rezolvat sarcini şi probleme, care ar trebui să fie motivaţi de indicatorii de performanţă ai companiei. Dar nu este aşa. Oamenii care vin la atelierele mele de Dream Management m-au învăţat că motivaţia cea mai înaltă a fiecăruia dintre noi este dată de propriile noastre aspiraţii. Nu este o resursă motivaţională mai performantă decât asta.

Muncim pentru că asta ne va permite să ne trimitem copiii la şcoală, pentru că vrem să ne cumpărăm un apartament, pentru că vrem să mergem în acea vacanţă, pentru că vrem să ajungem în vârful ierarhiei într-o zi, pentru că vrem să lăsăm ceva important în urma noastră. Un angajator care doreşte să aibă un business sustenabil, ar trebui să îşi cunoască oamenii nu doar din perspectiva competenţelor lor – adică din perspectiva a ceea ce îl va ajuta pe el să ţină business-ul profitabil – ci şi din perspectiva acestor aspiraţii individuale, care îi aduc la serviciu în fiecare zi. Mai mult, nu doar să le cunoască, ci şi să le susţină în măsura în care îi este posibil. Să demonstreze cu fapte că îi pasă de oamenii care lucrează pentru el. De curând am avut ocazia să intervievez un antreprenor american care a introdus programul de Dream Management în compania sa. Rezultatele sale, pe parte de motivaţie şi retenţie a angajaţilor, au fost peste aşteptări, iar costurile de recrutare i-au scăzut pentru că oamenii se recomandă unii pe alţii pentru a lucra în compania sa.

În al doilea rând: acţiuni de lobby, pentru a crea un mediu general prielnic. Politicile publice din România trebuiesc îmbunătăţite şi e mare nevoie de forţa de persuasiune a tuturor. O să dau doar un exemplu, care poate în mintea unor nici nu are prea multă legătură cu mediul de afaceri: sistemul de învăţământ. Educaţia din România se degradează de la an la an, prin faptul că nu i se alocă nici suficiente fonduri de la buget şi nici suficientă atenţie, prin recrutarea de oameni competenţi în fruntea ministerului şi a altor structuri. Totul este politizat, într-un fel care aduce foarte multe deservicii actului educaţional în sine

Consecinţele pentru companii sunt pe paliere la care nici nu te-ai gândi. În primul rând, pentru că educaţia e tot mai slabă, tot mai mulţi oameni pleacă din România. Da, starea dezastruoasă a învăţământului din România a ajuns să fie motiv pentru a pleca din ţară. Apoi, desigur, sute de mii de copii abandonează şcoala sub privirea indiferentă a diriguitorilor care nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru asta, ceea ce înseamnă că peste 5-10 ani baza de recrutare a resurselor umane se restrânge şi mai mult. Apoi, angajaţii care sunt şi părinţi, petrec tot mai mult timp acasă ca să… facă teme cu copiii lor, ceea ce reduce din timpul lor de relaxare şi refacere. Se acumulează tot mai mult stress, care poate se va vedea la locul de muncă. Apoi, cresc nevoile financiare, pentru că şcoala publică nu mai este gratuită datorită plăţilor informale, iar dacă este şi atât de slabă, mulţi oameni vor fi nevoiţi să se orienteze spre şcoli private. Oamenii de afaceri din România au un cuvânt de spus (sau ar trebui să aibă) în dialogul cu Guvernul şi alţi factori care generează politici publice ce îi vor afecta. M-am bucurat să văd câteva iniţiative foarte frumoase (ex. Super Teach şi programul Meriti) care vin dinspre mediul de afaceri, însă cred că ar fi nevoie, în acelaşi timp, de acţiuni şi mai vizbile, la nivel sistemic.