Ziua în care s-a oprit Pământul

Cu toții ne-am trezit într-o dimineață trăind parcă într-un thriller SF și nu din cauza vreunui extraterestru care a aterizat în Central Park în New York (The Day the Earth Stood Still – Ziua în care s-a oprit Pământul), ci datorită unui microorganism pe care imensa majoritate a omenirii nici măcar nu-l înțelege și nu știe cum funcționează.

Iar după ce ne-am dat cu apă pe față, ca să ne mai dezmeticim un pic, am realizat că am fost de fapt proiectați în universul asimovian din Soarele gol (The Naked Sun), pe Solaria, unde oamenii se vedeau foarte rar față în față și în 99,99% dintre cazuri doar se vizionau. Am citit și eu o listă a muzeelor din toată lumea pe care le putem viziona online în această perioadă de relativă recluziune la domiciliu.

Intrarea întregii planete în carantină, cu restricțiile de circulație și distanțarea socială cerută, îmi aduce în minte o altă imagine dintr-un roman științifico-fantastic:
„Exista un zid… Ca toate zidurile era ambiguu, cu cele două părți ale sale. Cei care se aflau în interior și cei care se aflau în exterior depindeau de partea zidului din care priveau…

Văzut dintr-o parte, zidul înconjura un câmp deșertic de șaizeci de acri, numit Portul Anarres… Văzut din cealaltă parte, zidul înconjura Anarres: întreaga planetă se găsea în interior, ca un imens lagăr de prizonieri, rupt de celelalte lumi și de ceilalți oameni, în carantină.” – Ursula Le Guin, „Deposedații” (The Dispossessed).

Și noi suntem încă și mai rău, cu sute de ziduri răsărite peste noapte pe o planetă în care comunicarea și mobilitatea păreau să nu mai aibă limite, la 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului și a Cortinei de Fier, care împărțea Europa și întreaga lume în două lagăre.

Ni se spune să ieșim cât mai puțin din casă, doar pentru aprovizionare (alimente și medicamente), pentru a merge eventual la doctor și pentru a ne plimba câinii sau pentru a face puțină activitate fizică, să nu ne mai întâlnim cu prietenii și familia, limitând contactele fizice la maxim 5 persoane (citat liber din Macron, președintele Franței).

Am început să lucrăm de acasă, dar economia mondială este amenințată de o criză fără precedent: fabricile se opresc, cel puțin temporar, industria ospitalității este închisă, transportul internațional și el, cu amenințarea falimentului pentru multe companii aeriene. De la o criză a forței de muncă, riscăm să plonjăm, ca într-o piscină fără apă, într-una cu un excedent al forței de muncă nemaivăzut, cel puțin la noi, de mai multe generații.

În lumea civilizată, maganizele nu au mai fost atât de goale de la al doilea război mondial sau de la Cernobâl. Dar în timpul războiului industria nu s-a oprit, s-a reprofilat. Unii dintre noi începem să ne amintim cum erau magazinele pe vremea lui Ceaușescu… Întrebai: „Nu aveți brânză?” Și ți se răspundea: „Noi nu avem carne. Vecinii nu au brânză.” Sigur, diferența majoră este că în acest moment magazinele se aprovizionează în permanență și rafturile se umplu la loc, este doar o problemă de logistică, de timing și de panică, încă…

Civilizația noastră se baza pe strângerea de mână, care de multe ori era mai importantă decât o semnătură pe un contract, pe contactul și apropierea umană, pentru că omul este un animal social. Acum strângerea de mână este neigienică și poate răspândi virusul, iar distanța de siguranță față de semenii noștri trebuie să crească la peste un metru. Îndrăgostiții au fost sfătuiți să nu se mai sărute… pentru a nu se contamina! Și nici să se țină de mână nu mai au voie…

Ne vom reveni oare? Bineînțeles. Suntem mult mai bine echipați acum pentru a face față unei pandemii decât pe vremea ciumei lui Caragea sau a gripei spaniole.

Dar informația care circulă liber crează anxietate și frică, mai ales atunci când vezi veștile permanente despre noi infectări și morți.

Psihologic, mai greu probabil decât economic. Vom invada străzile atunci când ni se va spune că totul s-a sfârșit și că avem voie s-o facem. Dar dacă boala va reveni, atunci ne vom replia din nou, iar mobilitatea și apropierea socială, ca antiteză a distanțării sociale pe care suntem sfătuiți să o aplicăm acum, vor suferi un nou recul, pe care-l vor recupera doar în timp, mult timp, mai greu, pe măsură ce lumea va uita de Corona virus, așa cum a uitat și de epidemia de gripă din 1918.

Când am văzut ultima dată Parisul, la începutul lui februarie, nu-mi închipuiam că va fi atât de greu să spun când îl voi revedea. Totul părea atât de simplu, deși tocmai se înregistrase primul deces în Franța de pe urma epidemiei (un turist chinez de 81 de ani). Era suficient să-ți iei un bilet de avion și să-ți faci o rezervare de hotel. Când m-am întors, un prieten chiar mi-a spus că i-am stârnit dorul de a revedea Parisul și ne-am întâlnit pentru a-l sfătui ce să viziteze în luna mai…

Dar pentru că eu sunt un optimist spun doar: „Au revoir, Paris! Et à bientôt!”