Mai este valabilă expresia „du-te, sunt alții care așteaptă la ușă”?

Nu reușesc să înțeleg piața forței de muncă din România.

Din 2012 administrez câteva grupuri de Facebook unde se postează locuri de muncă pentru studenți. În ultimele 6-8 luni parcă au explodat. Zeci, uneori chiar sute de posturi săptămânal cu oferte de joburi: de la blue collars jobs, unde se caută studenți sau persoane necalificate, până la joburi pentru pedigree students & graduates. Dacă înainte internship-urile erau pentru studenți de la anul 2-3 în sus, iar programele de trainee erau pentru studenți în ani terminali sau graduates, pretențiile au scăzut. Se acceptă studenți încă din anul 1 în programe de intership. Se caută studenți de anul 2-3 pentru programe de trainee. Iar asta nu se întâmplă doar în industria de IT. Se caută în contabilitate-financiar, resurse umane, în agenții de publicitate.

Pe de altă parte, pe Linkedin și în câteva grupuri de Facebook, în fiecare zi văd cel puțin 2-3 recomandări de oameni care sunt în căutare de „o nouă oportunitate” sau preferată mea, „o nouă provocare”. Pe scurt, un nou loc de muncă.

Simt că este un fel de dezechilibru între cerere și ofertă. Din câte observ eu, ambele par a fi la cele mai înalte valori din ultimii ani. Atunci de ce există dezechilibru? De ce pare să nu mai fie valabilă expresia „du-te, sunt alții care așteaptă la ușă”?

Dacă nu ești ancorat în zona de resurse umane, poate că nu ai observat aceste lucruri. Dacă ai norocul (așa cum am avut eu) să ai parte de un network multidisciplinar și format din oameni profesioniști, care să îți faciliteze o recomandare într-o companie, poate cu atât mai mult nu simți dezechilibrul pieței forței de muncă. Se aplică și celor care fac parte din bulă (știți voi, ați vorbit măcar o dată despre bula asta corporatistă în cercul vostru de prieteni).

Însă dacă ai peste 500 de conexiuni pe LinkedIn, ești într-un grup de joburi pe Facebook sau ai un cerc variat de prieteni pe Facebook, s-ar putea să înțelegi la ce mă refer.

Voi încerca în continuare să îmi dau cu părerea despre cei doi actori ai acestei ecuații: angajatorii și angajații.

Angajatorii îi voi împărți în două categorii: corporațiile și micii antreprenori (companii românești, până în 200 de angajați). Am omis în mod intenționat sistemul bugetar, nu îl prea înțeleg și nu știu cât de mult afectează această ecuație.

Corporațiile

Sunt probabil cel mai mare angajator din țară și probabil aduc un procent mare la bugetul de stat prin taxele plătite de angajați. Acestea au înlesnit trecerea de la muncă fizică (agricultură, industrie), la cea de birou. Când eram mic, obișnuiam să prestez muncă fizică la țară, iar familia mă motiva cu celebra replică „învață carte că altfel ajungi la sapă”.

Corporațiile au venit cu bani, salarii bune – la care mulți nici nu visau, au hrănit niște frustrări ale românilor (case, vacanțe, haine, ieșiri în oraș), au creat locuri de muncă. Acestea au mai venit cu ceva important în ecuația aceasta: know how. Au expus românul la un mod de lucru procedural, la tehnologie în zona de business (ERPs, CRMs, HCMs etc). Au adus traineri care să-i învețe pe români procese de business. Le-au plătit certificări internaționale. Corporațiile însă sunt business-uri, scopul lor este să producă bani pentru acționari. Motiv pentru care, unul dintre lucrurile care îi interesează pe cei care conduc aceste corporații este predictibilitatea. Nu le place să fie surprinși. Așa că au adus în România joburi cu valoare adăugată mică. Mie îmi place să le zic tranzacționale. Au făcut outsourcing în România. Și-au deschis shared services centers, unde au adus know how, au închiriat clădiri de birouri, au cumpărat laptopuri și birouri. Corporațiile sunt oportuniste. După ce primele corporații au investit bani și timp că să deschidă aceste centre de outsourcing în România, alte corporații au decis să facă același lucru, doar că puțin mai ieftin: oamenii erau deja instruiți, trebuiau doar adaptați la un nou sistem de reguli. Au mai mizat și pe faptul că romanul este ușor de vânat printr-un „increase” de salariu. Iar asta a dus la creșterea salariilor până într-acolo încât se pune întrebarea: mai rentează România?

Nu mă înțelegeți greșit: corporațiile au făcut mult bine României. Extraordinar de mult bine. Venirea corporațiilor în România a scos la iveală faptul că există talent în România. A pus România pe o hartă. Românii învață limbi străine de mici și nu au accent rusesc atât de pronunțat precum vecinii bulgari sau sârbi. Ne descurcăm cu matematică, nu ne e greu să învățăm programare. Asta a dus la aducerea în România a unor joburi cu valoare adăugată mai mare: project managers, product managers, software engineers. Probabil mai important de atât, au expus românii la ceea ce înseamnă un business internațional. Iar cum românii sunt isteți, au învățat repede și și-au dat seama că își pot deschide propriile business-uri.

Micii antreprenori

Cred că aceștia sunt cel mai bun produs al României din ultimii 30 de ani. Oameni care au învățat în corporații, au văzut exemple de „Așa Da” și „Așa Nu”, au lucrat în tranșee, au crescut în scară ierarhică și au găsit curajul să facă pasul către zona antreprenorială. Primul meu job a fost într-o firma mică, undeva la 20-25 de oameni. Când am plecat, erau peste 60 de angajați, firma se transformase în 3 firme, fiecare specializată pe aria ei de business. În 2 ani petrecuți acolo am învățat mai mult decât în următorii 5 ani de lucru în corporații. Aceste firme mici sunt o adevărată rampă de lansare într-o carieră de succes. Sunt cea mai bună inspirație pentru un parcurs antreprenorial. Lucrul într-o firma mică este precum vitamina D: îți întărește sistemul imunitar.

Micii antreprenori sunt de obicei niște lideri foarte buni. Reușesc să strângă în jurul lor oameni pe care îi inspiră. În firmele mici este mult mai multă veselie. Lumea zâmbește mai des.

Angajații au autonomie mai mare, fiind expuși la mai mult decât le cere fișa de post. Sunt mai proactivi. Aș zice chiar că sunt mai fericiți.

Însă firmele mici lucrează cu margini mici de profit (la fel că și corporațiile), iar așa îi dezavantajează când vine vorba de zona salarială. Mulți ajunși la vârstă când presiunea socială (căsătorie, casă, copii) își spune cuvântul, fac pasul către corporație și (mulți) nu se mai întorc. Ai putea zice că dau fericirea pe bani.

Și uite cum firmele mici rămân fără angajați. Uneori, cei mai buni și/sau cei mai vechi.

Angajații

O să mă refer la cei între 24 și 45 de ani – cea mai mare demografie din rândul angajaților activi din țară.

Încă dinainte de criză financiară, corporațiile deja deveniseră cel mai mare angajator din România. Fie că vorbim de industrie (Continental, Pirelli, Dacia, Ford), fie că vorbim de zona de business outsourcing (Oracle, IBM, Accenture, telecom, banking), aceste companii care veneau cu standarde de operare din afară au devenit rapid cei mai doriți angajatori din România. Dincolo de bani, angajații au mai fost motivați de ceva: după zeci de ani în care România era țara în care trebuia să te descurci în funcție de persoanele pe care le cunoșteai și puteau să te bage pe ici, pe colo, a apărut o chestie nouă, occidentală: meritocrația. Au apărut șanse egale la angajare, fără pile. Unii chiar tânjeau după așa ceva și au îmbrățișat ideea. Alții aveau rădăcini mai adânci.

Românilor li s-a deschis o nouă fereastră, când te puteai ridica pe forțe proprii, fără ajutoare externe.

Criza financiară a ajutat oarecum angajații români. Din cauza constrângerilor financiare, multe corporațîi și-au mutat operațiuni în România, deschizând zeci, sute de joburi în marile orașe. Dintr-o dată, absolvenții de Filozofie (nu am nimic cu ei, apreciez enorm domeniul), aveau o șansă de a avea un job după terminarea facultății. La fel și absolvenții de istorie, comunicare, management, marketing etc. Nu neapărat în domeniu, dar aveau job la 22-23 de ani.

După ce PCR (pile, cunoștințe, relații) și facultățile producătoare de șomeri au fost eliminate, au urmat probabil cei mai buni ani pentru angajații români:

– corporatiștii și-au mărit puterea de cumpărare;

– corporatiștii au vrut case mai mari (sătui de apartamentele de 45mp în care locuiau 4 persoane)

– au apărut joburi în construcții;

– nevoia de a produce pentru a satisface cererea a dus la creșterea industriei de retail;

– au apărut joburi în retail.

Auzeam tot mai des: doar cine nu vrea să muncească nu are job. Anii de glorie au fost 2013-2018.

Situația curentă

Undeva s-a rupt firul. Angajatorii sunt tot mai disperați. În orice industrie. Nu mai găsești programatori, nu mai găsești lucrători comerciali, nu mai găsești constructori. Vezi din ce în ce mai des fețe exotice prin București, nepalezi, pakistanezi, veniți să ocupe joburi care nu au putut fi ocupate cu angajați români.

Angajatorii dau vina pe faptul că românii cer salarii prea mari, că sunt neserioși și trag chiulul. Angajații dau vină pe faptul că sunt prea munciți și salariile sunt prea mici și ei au 3 copii și rate de plătit. Mai bine se mută la țară.

Alți angajatori zic că investesc în angajați 3-6 luni de training și plătesc certificări și angajații pleacă după scurt timp. Alți angajați zic că volumul de muncă e prea mare și că orele suplimentare sunt neplătite.

Situația politică incertă din ultimii ani a făcut mulți oameni să plece din țară. Dacă înainte plecau cei care aveau joburi în zona de construcții, horeca, personal îngrijire, acum pleacă white collars, programatori, contabili, ingineri, arhitecți. Oameni care câștigau foarte bine și în România. Care probabil la final de lună ar fi rămas cu mai mulți bani în România dacă raportezi la nivelul de trai.

Avem mai multe joburi deschise și mai mulți oameni dornici să se angajeze ca niciodată.

Deci… cum am ajuns aici?

sursa: gotoi.ro