Standard
Bani
Tudor Stoica Tudor Stoica

Cum doare durerea profesională

Stau în biroul clientului în poziția ghiocelului: în picioare, cu mâinile atârnând inexpresiv pe lângă corp și cu privirile în pământ. E cald, e fum de țigară, e un geam larg deschis, iar biroul este într-o clădire industrială de la marginea unui oraș mare din România, peste drum de o cale ferată pe care tocmai huruie un tren de marfă.

Clientul (care ne-a povestit în luna de miere a proiectului că a făcut armata la tancuri) urlă fără oprire la mine de vreo 10-15 minute. Scena de care vă povestesc e din trecutul meu profesional, când încă se fuma în birouri și urletele erau o metodă de management ca oricare alta. Nu se discuta pe vremea aia despre bullying și alte finețuri, conversațiile erau unidirecționale și care dintre noi avea dreptate era neimportant.

Această scenă avea să se repete, uneori în audiență restrânsă, alteori în grup mai mare. Aveam să strâng din dinți și să-mi protejez echipa cu orice preț, în timp am învățat să merg eu în întâmpinarea urletelor ca să nu las suflul exploziei să-mi debalanseze echipa.

De fiecare dată când plec de acolo spre baza mea din București, conduc scrâșnind din dinți și derulând filmul cu urlete în capul meu. Ca să supraviețuiesc m-am apucat de alergare, încercând să descarc cumva fizic încărcătura produsă de urlete.

Și așa am învățat acest tip de durere profesională, cea provocată de furia și urletele cuiva.

Sunt la un client pentru o discuție față în față, dar clientul nostru are alte planuri. Ne trimite la secretară care ne conduce într-o sală de consiliu uriașă. Rând pe rând încep să intre angajații clientului, smulși de la treburile lor curente. Nu ne aruncă priviri prea prietenoase și înțeleg clar de ce, nici mie nu mi-ar plăcea să primesc ordin să mă opresc din orice făceam pentru un pitch de vânzare.

Mi se spune că trebuie să prezint și simt un nod în gât. Nu că nu aș avea ce prezenta, am – doar că mi-ar fi plăcut să știu să mă pregătesc. Sunt consultant pentru o aplicație de managementul mijloacelor fixe, iar subiectul este foarte complex și direct dependent de industria pentru care se aplică. Problema e că nu m-am pregătit pentru o prezentare de grup și mă simt vulnerabil.

Mă lansez în prezentare și încep să capăt un oarecare ritm. Simt că sunt pe drumul cel bun și vorbesc despre mijloace fixe liniare , adică cele care au lungimi considerabile și transportă chestii, în cazul concret de acum petrol. Îi dau înainte cu țevile care transportă petrolul, despre segmentare, despre tehnici de inventariere, despre mentenanță operațională când dintr-o dată un domn în vârstă vizibil iritat își smulge ochelarii, îi aruncă pe masa de consiliu și se răstește la mine spunând:

„Domnule, țeavă ai matale la caloriferul de acasă. Noi aici avem conducte, mecanisme complexe cu valve și manometre. Nu mai spune țeavă că ne zgârii urechile.”

Și așa am învățat acest tip de durere profesională, cea provocată de modul în care mă fac de râs singur când sunt nepregătit.

Sunt într-o sală de meeting la sediul unei companii din Brașov. Sala are geamuri mari, e la parter, în fața mea se văd tineri corporatiști care stau la o pauză de țigară pe băncile de pe peluza verde. Sunt un fel de șerif împreună cu o colegă care e șerifa mea, cu un coleg mai puțin șerif și cu șeriful stelar, o doamnă din Germania cunoscută pentru agresivitatea și stilul ei de management eminamente masculin.

Am ani de experiențe în spate și cred că le-am văzut pe toate, dar sunt naiv. În 20 de minute, șeriful stelar ne face harcea parcea. Începe ușor, cu acuzația că o mințim. Reacționăm în grup, negăm, dar ea a făcut asta de nenumărate ori și ne zice că noi suntem o echipă și în echipă nu ne cerem scuze, ci ascultăm și reparăm. Continuă să ne dea în freză, metodic și precis.

La sfârșitul discuției, ne informează sec ce așteaptă de la noi și se ridică și pleacă. E vineri, ora 6 și weekendul care urmează aveam să-l petrec întrebându-mă care e rostul vieții și ce sens are totul. Duminică seară mă uit pe mailuri să văd ce urmează săptămâna care vine și fac primul atac de panică din viața mea la gândul că trebuie să mă întorc luni la muncă.

Și așa am învățat acest tip de durere profesională, cea provocată de umilința acuzațiilor nefondate.
Sunt în plină pandemie, tata tocmai s-a dus și am într-una din echipele cu care lucrez un personaj extraordinar de toxic. Pentru că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești, am hotărât împreună cu echipa de management să oprim relația noastră contractuală.

Toate bune, facem un plan de închidere, oamenii cu care vrem să oprim colaborarea sunt contractori, ne uităm ce scrie în contract și facem un plan de tranziție prin care să ne asigurăm că ce s-a făcut e documentat și preluabil de cei care urmează să vină.

Și cum verificăm noi din când în când progresul ne dăm seama că lucrurile nu merg cum trebuie. Deschidem discuțiile, devin contondente, implicăm leadershipul contractorului și lucrurile degenerează și mai tare.

Eu nu sunt cu căpuțul bine, după ce s-a dus tata și cu pandemia pe cap, dislocat complet din viața mea de până atunci retaliez puternic și răspund la agresivitate cu agresivitate. Și acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că deși aveam dreptate, să fiu așa agresiv a fost o greșeală – mai ales la nivelul de experiență la care aveam pretenția că mă aflam atunci.

Și așa am învățat acest tip de durere profesională, cea provocată de regretul că am făcut ceva cuiva ce mie nu mi-ar plăcea să mi se facă.
Ce voiam totuși să zic cu articolul ăsta? Ah, da – suntem oameni și ne doare, ar fi fain să fim mai blânzi și empatici unii cu alții, dar tot ce nu ne omoară ne face mai puternici. Sau nu.

Voi bine?

Articole asemănătoare

Feri LorinczFeri Lorincz

Când să vorbesc cu angajații despre vânzarea afacerii?

Un curent de gândire mai nou în domeniu este de părere că angajații tăi, indiferent dacă sunt angajați-cheie sau nu, ar trebui informați cât mai curând posibil despre intenția ta

Tudor StoicaTudor Stoica

Cum știi dacă primești un salariu mai mic decât ar fi dispus angajatorul să-ți ofere

Și cum să capeți cât meriți sau mai mult

Tudor StoicaTudor Stoica

Ce nu merge la telemuncă (și de ce mersul la birou nu o să dispară prea curând)

În primul rând termenul de telemuncă e unul idiot. Nu știu din ce sertar prăfuit a țâșnit acest concept, sau pe ce fax sau teletext a fost trimis, dar telemunca mă duce cu gândul la altceva decât la ceea ce facem. Co-creation la IBM România În al doilea rând, citesc tot felul de păreri entuziaste […]

Tudor StoicaTudor Stoica

Tu cât ești de isteț

Ei bine, testele de istețime au ajuns și la noi. Mi-e neclar cine a început cu ele și când, dar aud din ce în ce mai des despre ele și vreau să vă zic aici ce cred eu în ceea ce le privește. Și de ce cred eu că ele-s discutabile, mai ales aplicate într-un anumit mod.

Tudor StoicaTudor Stoica

Despre șefie cu sinceritate

Îmi place să cred că sunt un tip amuzant, dar nu toate glumele pe care le fac sunt foarte bune. Se râde mult prea tare la ele. Trageți voi concluziile aici.

Articole populare

George ButunoiuGeorge Butunoiu

Ia să-i aducem pe cei din Germania trei luni în România și să-i trimitem pe români acolo, să vedem care-s mai productivi!

Au dublat, au triplat productivitatea. Și, la ce le-a folosit?

Alexandru GoțoiAlexandru Goțoi

Mai este valabilă expresia „du-te, sunt alții care așteaptă la ușă”?

Piața forței de muncă din Romania in 2019

Mirela OpreaMirela Oprea

Cât de gravă este criza forței de muncă și cum se poate rezolva

Și ce ar trebui să facă o afacere pentru a păstra echilibrul între profitabilitate și sustenabilitate

Radu SavopolRadu Savopol

Vom dubla salariile, când vom vinde dublu iar statul va taxa mai decent

Interviu cu antreprenorul român care a speriat Starbucks

Marius AdrianMarius Adrian

Primul meu faliment sau cum am pierdut 50.000 euro

Ca să trec mai ușor peste pierdere, am privit acești bani ca pe o taxă de școlarizare.